A ieşit soarele pe cer şi Muguraş îl convinge pe Mugurel să meargă cu el până la Mugurescu în cartier. De aici urma să ia mugureii de buzunar… Totul bine şi fumos, Muguraş şi Mugurel s-au pornit la drum frământaţi de gândul “Bă ce facem, după ce luăm Mugureii de la Mugurescu?”, iar Muguraş a venit cu ideea genială: “Nană, de 4 ani de când sunt în Timişoara n-am văzut Grădina Zoologică”. Mugurel copleşit de dorinţa arzătoare a lui Muguraş a confirmat propunerea. Zis şi făcut cei doi au mers la Mugurescu, au luat mugureii şi s-au dus în staţia unui mijloc de transport în comun… Între timp cei doi au stat de vorba cu unul din mugurei, ceilalţi erau în buzunar. S-au oprit la o brutărie să cumpere ceva de-ale gurii şi s-au urcat într-un tramvai. Aici cei doi savurau delicateţile cumpărate din brutărie. De-odata un domn îmbrăcat bine sa îndreptat ţintă spre cei doi , şi-a desfăcut sacoul, a arătat o legitimaţie şi a rostit: “Voi doi coborâţi cu mine!”… Mugurel s-a uitat în jur să vadă daca nu este control ,dar nu, Domnu’ respectiv avea ceva personal cu ei… se gândea că poate îi caută pe mugureii din buzunar… dar Mugurel nu şi-a pierdut calmul şi la intrebat pe domnu’ respectiv: “Păi de ce să coborâm?”, iar raspunsul i-a sporit paranoia la cote alarmante: “O să vedeţi jos”… Ok!… cei doi s-au conformat, iar Mugurel şi-a luat măsurile de precauţie ascunzând muguraşii acolo unde sigur n-ar fi pus nimeni mâna doar câinii botu (în cazurile nefericite)… Jos îi aşteptau 3 comunitari… Deja situaţia a devenit mai relaxată, “De când caută comunitarii mugureii?!” Şi a inceput show-ul, cei doi au aflat că urmeaza să fie amendaţi pentru că au mâncat intr-un mijloc de transport in comun, işi recunosc resemnaţi fapta plini de ironie, deja a inceput verificarea datelor prin staţie ,timp în care îşi face apariţia un cunoscut a lui Mugurel şi Muguraş, conoscutul e de alta ietnie şi i se zice ţiganu’. Acesta a început să se certe cu comunitarii fluturând un Coziaş în mână din care se mai înfrupta. După munca de convingere depusă de cei doi, Mugurel şi Muguraş , cu ceva injurături de mama, ţiganu pleacă.Işi primesc cei doi actele de identitate inapoi şi pleacă spre casă, fără să mai vadă maimuţele de la Zoo, dar cu mugureii gata să le ofere o zi frumoasă. Sfârşit.
Concluzie: Bagi picioru in ea de zi frumoasă, nici până la zoo nu te poţi duce fără să te loveşti de proşti în uniformă!
Stai chill… este primul sigle extras de pe viitorul album a lui Junky. Junky e un pusti foarte talentat din Bucuresti. Piesa zace de ceva timp pe youtube, iar spre rusinea mea de-abea acum am dat de ea.
Ea prezinta o realitate a consumatorilor de cannabis, al caror numar a explodat in ultimii 10 ani… O fi bine, o fi rau doar ei stiu. (Dar eu cred ca stau chill)
Constitutia Romana e foarte confuza si are doua legi care se bat cap in cap: rticolul 26 care spune asa: “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” Adica o persoana are voie sa faca ce vrea cu persoana lui atata timp cat nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri. Iar legea 143/2000 privind traficul si consumul ilicit de droguri spune ca o persoana care cultiva, experimenteaza sau consuma plante din tabelul legii sa fie pedepsite de la 6 luni la 2 ani.
Legile astea se cam bat cap in cap…. Dar sa revenim la “oile” noastre. Constitutia e la fel de praf incat a permis intrarea pe piata a produselor “etno-botanice” care sunt nocive pentru organism, multe persoane au murit in urma consumului lor iar altele au ajuns in stare grava la spital. Ele desi sunt asimilate cu cannabis-ul, nu au nici o particularitatea a acestora. Produsele “etno-botanice” sunt facute in laboratoare, in urma mai multor procesuri CHIMICE! Deci ar trebui sa intre in clasa drogurilor de mare risc ca Heroina, Cocaina, LSD etc, nicidecum legale, si mai apoi tolerate! Cannabisul in schimb este un “produs” cat se poate de natural, tolerat in cele mai multe state europene chiar si legal in Olanda, California,Cehia etc… El in California de exemplu este considerat MEDICAMENT si il poti achizitiona de la niste shop-uri speciale cu un card ce ti-l elibereaza medicul. In olanda este cat se poate de liber, ba mai mult, chiar atractie turistica si exemplele pot continua. In romania consumatorii de cannabis, desi sunt un numar inpresionant sunt aspru pedepsiti. Cannabis-ul este considerat drog de mare risc si te poti alege cu ani de inchisoare. Intrebarea este de ce, daca nu am atentat la linistea publica sau siguranta altei persoane? Pana vom intra in randu lumii civilizate trebuie sa “stai chii” si “sa nu o faci la vedere”… Ca un contra argument la Constitutia Romana vreau sa precizez ca Cannabisul este o plant cat se poate de naturala ce este folosita de mii de ani, ea poate fi si un medicament bun, si un afrodisiac, si un mod de relaxare si stimulare a creativitatii mai bun decat alcool-ul sau tutunul. Si ca o paranteza legalizarea cannabilului ar da peste cam afacerile marilor companii cu tutun, si alcool. De stiut este faptul ca statul percept niste accize pentru aceste produse, care aduc bani foarte frunosi din viciul romanului.
Dar pana se va schimba ceva “Stai chill” si asculta asta:
Cred ca putini sunt aceia care nul cunosc pe “Petre”… Petre e vedeta pe YouTube, e batranelul acela moracanos (se aude ca ar fi si surd) care a fost chemat intr-un platou de televiziune locala pentru … (oricum nu are importanta) Pe principiul “Playback poate sa faca si o surdo-muta” iata ca un surd poate ajunge ajunge pe sticla. Petre caci asa il cheama a starnit amuzamentu tuturor cand intrebat de unde este a raspuns: “Mos Craciun si prietenii sai”.
Cam la nivelu’ asta e mass-media in Romania, inviti un surd intr-un patou si astepti sa iti raspunda la intrebari. Oricum e mult mai bine decat: Sexy Braileanca, Naomi, Nikita, Fernando de la Caransebes, Simona Sensual, Blonda lu Bote si Cristea, Piticu, eleva, profesoara, pensionara-PORNO, Bomba Sexy si lista e lunga si in fiecare zi se completeaza. Ceea ce este paradoxal este ca genul asta de oameni au inceput prima data sa apara la OTV si toata lumea mass-media aruncand cu pietre in ei, ca mai apoi toate postrule sa adopte macar o emisiune in care se fabrica astfel de personaje. M-a rog… PETRE e unu’ dea nostru celor care au refuzat sa mai deschda televizoru si isi culege informatiile de care are nevoie de pe internet. Pe, Petre internetul la facut celebru.
Batranelul “cunoscut fabulist si epigramist” a intregistrat pe YouTube un numar de aproape 1 milion de vizualizari, ceea ce depaseste cu mult ratingul postului TV care l-a difuzat.
Rasfoiam un caiet de istorie din liceu, am dat de niste notite peste cacere s-a asezat prafu, printre paginile ingalbenite am dat de Maresalul Ion Antonescu. Va invit sa descoperim mai bine cine a fost, cel ce a condus Romania in al II-lea razboi mondial.
Ion Antonescu a fost un ofițer de carier, general și politician român, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și „Conducătorul Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești cedate în 1940, sub presiunile Germaniei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate.
Sa nascut pe 2 iunie 1882, la Pitesti ntr-o familie de militari, Antonescu a absolvit școlile militare de la Craiova și Iași, apoi a urmat și absolvit Școala de cavalerie în 1904.
Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga și s-a recăsătorit cu Frida (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Șeful Statului”, ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor sus-pusului fiu)
La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928[4]), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofițer de poliție, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat). După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorțată legal de cel de-al doilea soț. După șapte ani de căsătorie a divorțat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorțul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost și ea, o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil.
Cariera militară
Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908. [necesită trimitere bibliografică]
În 1911 a fost admis în Școala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franța, pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcția de șef al biroului de operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a servit la Școala de Ofițeri de Cavalerie.
A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan. În această funcție, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupație germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur – duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roșu”
Între 1922 și 1926, Antonescu a fost atașat militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia. După reîntoarcerea în România a fost comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 și după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938). În urma unei afirmații vexatorie la adresa lui Carol al II-lea – „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c… (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorțată” – a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița.
- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: s-a autopromovat la gradul de general de corp de armată.
- 5 februarie 1941: s-a autopromovat la gradul de general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a.
- 22 august 1941: s-a autopromovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege
Puciul anticarlist și Statul Național-Legionar
Viața politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică, speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg.
Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit – sub influența agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de subsecretari de stat). În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I.
Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.
La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul Național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern.
Poliția legionară
Instaurarea Statului Național-Legionar a dus la o situație paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forțe antagoniste: poliția, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de interne – noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant legionar activ – și coordonată de instanțele judecătorești, și legionarii, organizația paramilitară a partidului Garda de Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii naziste și a intereselor de partid. Deși împănată cu legionari și simpatizanți legionari, poliția era antipatizată de aceștia datorită participării – adesea, cu exces de zel – la activități anilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima și Petrovicescu au decis constituirea unui corp de poliție auxiliar, Poliția legionară.
Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unități semi-oficiale: eliminarea unor dușmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime și ilegalități, așa că s-a grăbit să-i dea mână liberă: „Aveți toată latitudinea, dublați toate elementele de la Siguranță, de la Poliție, dublați cu legionari, să poarte cămașă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial”. În privința Siguranței, Atonescu trișa, știind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informații – SSI Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar și fidel Conducătorului statului.
Rebeliunea legionară
Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele și experiența organizațiilor paramilitare naziste din Germania, SA și SS: teroare și haos, descinderi prin forță, maltratări, sechestrări de persoane, arestări ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor, între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi. Acțiunile criminale au culminat cu masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost uciși 64 de deținuți, toți foști demnitari.
Simțindu-se amenințat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare și dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total (Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi șefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini și cu generalul Antonescu”) și și-au promis colaborarea și sprijinul reciproc (această promisiune va costa viața a zeci de mii de soldați și ofițeri români pe care Antonescu, conștient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la Stalingrad și-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea și sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie 1940 un decret-lege privind „reprimarea infracțiunilor în contra ordinei publice și intereselor statului” și la 5 decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desființat comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar Constantin Petrovicescu, și a înlocuit toți prefecții și chestorii legionari.
Legionarii au reacționat cu o serie de acțiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări și incendieri de instituții, sinagogi etc. Au fost atacați, schingiuiți, batjocoriți și uciși demnitari români, militari și evrei (Pogromul de la București) La București a fost prins pe stradă un grup de soldați, asupra cărora, după ce au fost bătuți, s-a turnat petrol și li s-a dat foc. Rebeliunea legionară a fost declanșată la 21 ianuarie 1941 și înăbușită de armată, la ordinele lui Antonescu, la 23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinși, judecați și condamnați la diferite pedepse, iar mișcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului[E] (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetățeni români uciși de legionari au fost evrei).
Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Național-Legionar” și orice activitate politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari și tehnocrați. Vicepreședinte al consiliului de miniștri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareșalul; ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea Bistrița a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin și pe lângă liderii politici).
Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia și Japonia) și a solicitat trimiterea unei misiuni militare germane în România.
„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” – Războiul împotriva URSS
„Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept și național”. La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania și aliații săi.
În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 – impuse de el – Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa
La eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord – până la sfârșitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.
Zona dintre Nistru și Bug, Transnistria a intrat sub administrație românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei, Maramureșul de Nord și Banatul Sârbesc. Mareșalul s-a opus ocupării acestor teritorii și a pus condiția ca administrația Banatului Sârbesc să fie germană.
Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective care să poată indica care a fost poziția reală a majorității poporului român, sau a diferitelor sale pături sociale, față de hotărârea de a intra în război (atunci nu se făceau sondaje de opinie). În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune și abrogarea „statului național-legionar” și al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul «da» în proporție de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul său sprijin și sursă de putere. În cartea Antonescu și generalii români, autorii colonel dr. Alexandru Duțu și Florica Dobre contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii, „Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofițerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuți în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc. La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de ofițeri superiori. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție, vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost înlăturați alți peste 20
Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler, în loc să-și scoată trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare. Generalul a fost demis și trecut in rezervă. Ajutorul său și noul comandant al Marelui Stat Major, generalul Ilie Șteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziții, reducând numărul efectivelor care urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu și a colonelului Valerian Nestorescu, a oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 și 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor de munte, majoritatea artileriei grele și câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în țară circa 220 000 de soldați care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad. Tentative de armistițiu
În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu – pentru a preveni eventualele inițiative ale opoziției – să mimeze că se interesează de o cale pentru ieșirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru și de stânga s-au reunit, atrăgându-l și pe rege de partea lor, pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 – martie 1944) și Stockholm (noiembrie 1943 – iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie – iunie 1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.
Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului: „capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică de tergiversare, își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.
Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943). Intervențiile liderilor politici pentru o pace separată erau și ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu, regele era considerat o marionetă și șanse reale de insurecție nu se întrevedeau.
La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest armistițiu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat.
Ideologia lui Antonescu
Colonelul Antonescu și „Căpitanul” Zelea Codreanu (1935)
În privința orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicții, cu o mentalitate nebuloasă și oscilantă, el s-a situat pe poziții nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condițiilor Congresului de Pace de la Berlin, ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), cât și acceptarea semnării tratatului de pace din 1919: …„jidani, care împreună cu englezii și americanii, au dictat pacea”(din 1919) … și că Ion C. Brătianu a fost nevoit să primească (în 1878) condiția înjositoare a acordării de drepturi cetățenești evreilor, …„datorită căreia s-a jidovit țara și s-a compromis economia românească și puritatea rasei noastre”… „El (Brătianu) … a provocat decăderea morală a României prin capitularea în fața evreilor și a francmasonilor, care și-a căpătat expresia prin instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” Pentru Antonescu, evreii, francmasonii, comuniștii, rușii, sistemul democrat și liberal constituiau un amalgam, dușmanul care trebuia nimicit, ca o cerință impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicații sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: …„Principiul e că ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre și de acolo îl expediem în țările slave. (…)Domnilor, să aveți înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum și datorită cărui fapt suntem azi împestrițați cu atâția străini care ne-au făcut cel mai mare rău.”.
Mareșalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru al statului național-legionar, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală (uniforma legionară) și salutând cu salutul fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mișcării Legionare.
Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică. Comparativ cu Hitler, Stalin și Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetățeni români martirizați pe conștiință, poate fi considerat un „dictator moderat”.
Simpatiile mareșalului au fost filoengleze și filofranceze în perioada în care a fost atașat militar la Londra și Paris și filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliță a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obediența sa față de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe și interne (față de minorități), precum și a armatei române, intereselor germane.
Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineața, adesea se dezicea seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetățenilor să iasă din casă în cămașă în miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care le era permis femeilor să meargă pe bicicletă și cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice. Istoricul Ioan Scurtu amintește un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieșit din circuitul public o bună bucată de timp, în 1943” Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofițer din anturajul lui Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasați de mișcarea legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el încercând să apere memoria fostului șef) ”legenda că Mareșalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se înțeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat și sifilisului și malariei a putut da naștere mitului unui Antonescu sifilitic.
Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferință era chinina, completat cu plasmokina și atebrina (produse Bayer). Injecțiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului cerebral, deși provocau intoxicări cronice, bismutoză. Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia – infestarea indusă cu malarie care, prin șocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potențialul să omoare spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 400 Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie, bismutoză) și fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat.
Istoricul și publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareșalul și evreii” (1998), respinge ipoteza legată de presupusul sifilis punând la îndoială competența și corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareșal: „Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. …Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit și acest amănunt pentru a justifica cumva reacțiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînțeles sau reprezintă erori foarte grave. Consecințele unora dintre ele le tragem și astăzi.”
Procesul și moartea
După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din București, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foștii colaboratori, criminalii de război Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul de jandarmi Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei.
Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.
Raportul oficial a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari și nu de gardienii închisorii”, dar a fost refuzat. Înainte de execuție, Ion Antonescu a exclamat: “Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea”. ” După care s-a dat comanda pentru execuție. Armele au fost încărcate și atunci când s-a tras, Mareșalul a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareșalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot și a spus: ‘Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!’, după care gardianul șef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână și l-a împușcat în cap. Doctorul i-a examinat și a spus că Antonescu și Vasiliu erau încă în viață. Gardianul șef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o pușcă de la unul dintre gardieni și a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia pușca s-a blocat și ea. A schimbat pușca cu alta și a mai tras alte trei focuri în diferite părți ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la Mareșal și i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou și a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viața. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăștiați, dar el mai mișca și mai spunea ceva ce nu putea fi înțeles. Gardianul s-a dus din nou și i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat și pe Vasiliu mort.”
Execuţia lui Ion Antonescu
Sentința din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 și reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel București la 5 decembrie 2006.
În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție care, la 6 mai 2008 a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946.
Va propun sa urmariti un documentar despre Romania sub regimul lui Ion Antonescu
Facand o paranteza, am gasit pe “goagăl” cautant material petru ce am postat mai sus, am gasit o poza foarte sugestiva despre “Conducatoru’ suprem” din zilele noastre….
Referitor la mult iubitul conducator, presa din Statele Unite la desemnat drept “Cel mai rau om din lume” un titlu mult-meritat zic eu.
O noua pagina din conflictul dintre Primaria Timisoara si Prefectura Timis inca se scrie. Dupa ce a dat in judecata Prefectura Timis care prin prefectul Mircea Bacala (la acea vreme) care a blocat in repetate randuri hotararea de Consiliu Local prin care gigacaloriile in oras s-ar majora de la 162 la 187 de lei. Hotararea trebuia sa se aplice de la 1 august 2009.
Procesu’ sa desfasurat la Oradea, iar bine-inteles ca primaria Timisoara a avut castig de cauza, iar timisorenii vor fi nevoit sa plateasca mai mult pentru apa calda.
“Pierderile inregistrate de Colterm de la 1 august 2009 si pana in 3 iunie 2010 cand s-a pronuntat sentinta la Curtea de Apel Oradea sunt de 17,2 milioane de lei. Primaria Timisoara analizeaza posibilitatea de a recupera diferenta de la cei care au atacat hotararea pe motive netemeinice, Prefectura Timis si FALT. Avand in vedere faptul ca populatia municipiului Timisoara nu poate fi impovarata acum cu o noua cheltuiala, din cauza iresponsabilitatii actiunii prefectului judetului Timis si a Federatiei Asociatiilor de locatari, dar si situatia Colterm, Primaria Timisoara analizeaza posibilitatea de a se adresa instantei pentru recuperarea prejudiciului. De asemenea, de la persoanele fizice ori juridice care vor fi nevoite sa achite diferenta de suma, potrivit hotararii de consiliu local in vigoare, vor putea sa cheme in garantie prefectul judetului si FALT cu privire la aceste sume. Facem un apel catre prefectura, Consiliu Local, partidele politice si toti factorii responsabili sa abordeze pe viitor cu discernamant si responsabilitate situatiile de acest gen in care trebuie sa primeze analiza economica si nu factorul populist”, a spus primarul Gheorghe Ciuhandu. Tot Gheorghe Cuhandru a tinus sa precizeze ca pretul va fi majorat iar de la 187 la 207 lei…
Astea fiind spuse primaria si COLTERM a castigat batalia cu Prefectura Timis si posesorii de calorifere.
E o intrebare care cat se poate de simpla, dar si cat se poate de mediatizata… In ambele cazuri putem aduce argumente pro si contra, dar balanta inclina mult spre bloguri.
Presa exista practic din todeauna. La inceput, inainte de aparitia tiparului informatia circula pe cale orala. Reprezentantii puterii politice si administrative transmiteau hotararile, instiintarile pe cale orala, prin viu grai; oamenii erau chemati in mijlocul cetatii, in pietele publice pentru a li se comunica diverse lucruri.
La inceputul secolului XV apare tiparul si posibilitatea de comunicare intre oameni incepe sa se extinda. Era prima cale de a stoca informatia, de a o multiplica si de a o raspandi.
In tarile romane apare in secolul XVII cand Mitropolitul Antim Ivireanul in Muntenia.
Ziarele au fost primul mijloc de informare de mare audienta. Acestea au aparut in secolul al XVII-lea, iar in secolul al XIX-lea cele mai respectate, precum The Times in Marea Britanie.
Prin urmare, tinand cont de aspectele prezentate mai sus, in momentul de fata, presa se poate clasifica in functie de modul de transmitere si receptionare a informatiei in urmatoarele categorii: presa scrisa (difuzata prin intermediul ziarelor si revistelor), presa vorbita (radioul, televiziunea), presa transmisa prin alte mijloace cum ar fi Internetul.
De 7-8 ani incoace, Blogurle au eclipsat presa scrisa. Fiind mai usor de accesat, nu necesita maruntisu din pormoneu, iar dupa ce ai citit informatia poti sa o scoti din universu’ tau cu un singur clik nu trebuie sa arunci o hartie. Jurnalistii care aleg calea presei virtuale nu se mai inpiedica de cenzura, politici ale trustului, pot primi un feedback de la cititori (e mai usor sa lasi un comentariu decat sa trimiti o scrisoare la redactie). Dezavantajele ar fi ca, oricine practic poate sa isi faca un blog, si poate scrie pe el tot ce il taie capu’, dezinformand sau induce opinia publica in eroare.
Toate marile trusturi detin site-uri, si aici lupta parca este mai dulce in a da de pamant cu adversaru, pentru ca aici nu exista reguli, iar in final doar numarul de vizualizari face diferenta. Tot pe bloguri se poate descoperi “valoarea” unui jurnalist, aici are libertatea de a scrie ce vrea, si doar publicul da “licienta”. Sunt si cazuri de jurnalisti “de top” care si-au deschis bloguri sa nu adune 3 vizualizari.
Dezbateri au fost, sunt si mai vor fi pe tema asta. Intodeauna jurnalistii lasi vor arta rautaciosi cu degetu’ spre bloguri, neitelegand ca lumea a evoluat, nu mai e nevoie sa se taie copaci ca lumea sa aibe acces la informatie, ziarele le mai citesc doar cei de varsta 2-3 si nici aia prea multi si asta o arata tirajele ziarelor. Cei de partea blogurilor inping ideea ca ziarele sunt mijloc de propaganda politica, si avand in vederea realitatea (nu cea TV), le cam dau dreptate. Cert este ca ambele isi au rolul lor in societate si doar timpul va decide “invingatorul”
